Sătui de Rembrandt? Înțeleg. Sătui de Hals? Poate că nu. Pentru prima dată, lucrări semnate de acești doi titani ai picturii olandeze din secolul al XVII-lea sunt puse una lângă alta. Și nu, nu este o bătălie între Rembrandt van Rijn (1606–1669) și Frans Hals (1583–1666). Cei doi se întâlnesc la Muzeul Frans Hals din Haarlem, într-un dialog unic, propus de curatoarea Christi Klinkert. Este o expoziție intimă, cu numai 19 portrete, lucrări în care, așa cum spune Klinkert, „vedem cum personajele lui Hals se mișcă și ce mișcă personajele lui Rembrandt”. În fiecare sală a expoziției există câte o bancă. Mesajul e simplu: așază-te și privește, compară, nu te grăbi. Nimic nu îți distrage atenția de la lucrările care stau în fața ta. Nici măcar textele, care însoțesc de obicei picturile și care în această expoziție sunt așezate mai departe.
Christi Kinkert in expozitia Rembrant-Hals, Muzeu Frans Hals Harlem. © Claudia Marcu
Nu știu dacă Rembrandt și Hals s-au întâlnit vreodată, dar cu siguranță știau unul de celălalt. Rembrandt domina piața din Amsterdam, Hals pe cea din Haarlem. Amândoi au fost pictori de succes în timpul vieții. Rembrandt nu a căzut niciun moment în uitare, în timp ce Hals a fost, într-un fel, redescoperit, în special după marea expoziție organizată de Rijksmuseum acum doi ani.
O comparație între cei doi poate fi foarte riscantă, însă selecția de lucrări făcută de Christi Klinkert nu diminuează deloc forța artistică a lui Hals. Două stiluri diferite, cu același efect: personajele pictate de ei par să iasă din ramă, sunt vii, dinamice și atrag privitorul în mod diferit.
Forța lui Hals stă în stilul său pictural, revoluționar pentru începutul secolului al XVII-lea, construit din tușe aplicate rapid, care dau senzația de mișcare. Este expresiv și modern. Nu e de mirare că, pentru impresioniști, Hals a fost un adevărat star rock.
Prin pozițiile și gesturile personajelor sale, Hals reușește să sugereze, ca nimeni altul, o serie întreagă de atitudini: modestie, dezinvoltură, sfidare, aroganță, demnitate. Redă, de asemenea, o varietate de stări, de la beție la veselie. Și cât de dificil este să redai pe pânză un surâs!
Emoțiile interioare surprinse de Rembrandt pe pânză sunt la fel de puternice. Doar că Rembrandt a fost un rebel. Și-a urmat mereu propriul drum, nu a copiat pe nimeni, nu a ținut cont de convenții și nici de regulile picturii. Un eretic în istoria artei.
Dacă în portretul Catharinei Brugman, din 1634, Hals pune în valoare nu doar chipul personajului, ci și detaliile rochiei, în negrul elegant al secolului al XVII-lea, Rembrandt alege să se concentreze asupra chipului Annei Wimmer, într-un portret realizat în 1641. Privitorul este atras de figura Annei și mai puțin de rochia ei, în același negru elegant.
Ce efect diferit poate avea o postură asemănătoare, folosită de cei doi pictori în două portrete realizate la o distanță de doi ani! Doi bărbați de vârste apropiate, îmbrăcați în negru și cu nelipsitul guler alb, dantelat, care înghițea cam 20 de metri de material.
Frans Hals, Portretul unui bărbat, 1635, © Muzeul Boijmans Van Beuningen.
Rembrandt, Johannes Wtenbogaert, 1633, © Rijksmuseum
În 1633, Rembrandt îl pictează pe pastorul Johannes Wtenbogaert. Mâna dreaptă îi este așezată pe inimă, iar cea stângă coboară paralel cu cea dreaptă, de-a lungul corpului, ținând o mănușă. Sprâncenele ușor arcuite conferă portretului o anumită vulnerabilitate.
În portretul lui Hals din 1635, mâna dreaptă a bărbatului este așezată pe piept, însă mâna stângă se sprijină în șold, cu cotul îndreptat spre privitor, o poziție folosită frecvent de Hals în compozițiile sale. Acest simplu detaliu schimbă complet povestea: vedem un om puternic și sigur pe sine.
Copiii pictați de Hals sunt veseli, râd, cântă, se joacă. În 1655, Rembrandt îl pictează pe Titus, singurul său copil legitim ajuns la maturitate, născut din căsătoria cu Saskia. Vedem un Titus introspectiv, gânditor, într-o compoziție dominată de liniște.
Imagine din expoziție. © Mike Bink
Rembrandt și Hals au excelat și în portretele de grup, atât de populare în secolul al XVII-lea. Ultima sală a expoziției este o adevărată piesă de rezistență. Aici, „Breasla Țesătorilor”, lucrarea semnată de Rembrandt în 1662, este flancată de două portrete de grup semnate de Hals: de o parte, regenții Casei de Bătrâni Sfânta Elisabeta și de cealaltă parte regentele azilului de bătrâni Oudemannenhuis, în clădirea căruia funcționează astăzi Muzeul Frans Hals din Haarlem. Postura, gesturile, poziția mâinilor, culorile, tușele și straturile de vopsea folosite sunt elementele care fac diferența între compozițiile celor doi.
Am plecat de acolo cu convingerea că cei doi titani ai picturii olandeze, Rembrandt și Hals, continuă să fie relevanți în artă chiar și după mai bine de 300 de ani. Prefer o astfel de expoziție intimă celebrelor blockbusteruri organizate de muzeele mari, avide de vizitatori.
Imagine din expoziție. © Claudia Marcu
