De la bal în altar
Pe Oudezijds Voorburgwal 38-40, nu departe de Gara Centrală din Amsterdam, există un muzeu unic. Se numește Onze Lieve Heer op Solder, în traducere „Domnul nostru drag din pod”. O denumire care amintește de faptul că, de la mijlocul secolului al XVII-lea, aici a funcționat, ascunsă în podul casei, o biserică catolică. Până în secolul al XIX-lea, când a apărut prima Constituție și, odată cu ea, libertatea religioasă, biserica oficială a fost cea protestantă. După despărțirea de spaniolii catolici, la sfârșitul secolului al XVI-lea, deși putem vorbi despre o oarecare toleranță religioasă, în Țările de Jos catolicismul – și nu numai – nu a putut fi practicat decât în spatele ușilor închise, departe de ochiul public.
Și tot departe de ochiul public, fecioare credincioase au creat pentru preoții catolici veșminte pe care astăzi le considerăm adevărate opere de artă. În urmă cu câțiva ani, am văzut la Muzeul Catharijneconvent din Utrecht, oraș odinioară centru catolic al Țărilor de Jos, veșminte absolut fascinante, create de-a lungul unei perioade de aproape 200 de ani, adevărate comori care au stat ascunse, mai întâi în biserici, iar mai târziu în depozitele muzeelor.
Sunt veșminte realizate din mătăsuri scumpe, brodate abundent cu aur și argint. Dacă la început bărbații erau cei care se ocupau de broderie, din secolul al XVII-lea femeile nemăritate au început să domine această lume ascunsă. De exemplu, în Haarlem a funcționat un atelier al fecioarelor credincioase, care producea veșminte liturgice, atelier cunoscut sub numele de „Fecioarele din Haarlem”. Într-un tablou atribuit lui Dirck van Delen, datat între 1630 și 1652, sunt înfățișate cinci femei care fac decorațiuni florale. Sunt așa-numitele klopjes, femei catolice care depuseseră jurământul castității, dar care, spre deosebire de călugărițe, participau activ la viața socială.
Interior cu cinci femei, Atribuit lui Dirck van Delen, c. 1630 - c. 1652, © Rijksmuseum Amsterdam
Lucrul la o haină preoțească dura luni întregi. Munca nu era recompensată financiar; era, dacă vreți, o jertfă pentru Dumnezeu. Perfecțiunea era numitorul comun.
Dacă în secolul al XVII-lea femeile au fost cele care au creat veșmintele, în secolul al XVIII-lea ele au devenit principalii donatori ai bisericii. Femeile nemăritate, foarte credincioase, dar și foarte bogate, își donau rochiile bisericii, care apoi erau transformate în veșminte liturgice.
Cred că aveți imaginea unei rochii din acea perioadă, care înghițea zeci de metri de mătase de cea mai bună calitate, de care Țările de Jos nu duceau lipsă încă din secolul al XVII-lea, grație Companiei Indiilor de Est. Vedem în portrete din secolul al XVII-lea moda acelei epoci, în care domină culorile vii și modele seculare (diferite de negrul specific secolului al XVII-lea, care era transformat în vestimentație liturgică pentru perioadele de doliu).
De exemplu, în 1755, Matheus Verheyden a pictat-o pe Charlotte Beatrix Strick van Linschoten într-o rochie à la française, decorată bogat cu broderii aurite, motive florale în culori vii, mătase și dantelă. Un alt exemplu este rochia în stil englezesc donată Muzeului de Artă din Haga - Kunstmuseum - în 1976. Această rochie din mătase verde-deschis, cu flori brocate multicolore, seamănă foarte mult cu materialul din care a fost realizată o mantie din 1750, folosită de preoții unei biserici catolice din Haga.
Charlotta Beatrix Strick van Linschoten, Mattheus Verheyden, 1755, ©Rijksmuseum Amsterdam
Robe à l'anglaise, 1765, ©Kunstmuseum Haga
De cele mai multe ori, rochiile erau lăsate bisericii prin testament, dar erau donate și în timpul vieții. De când există, biserica a primit donații din partea credincioșilor. Și dacă la început motivul era unul altruist, pentru preamărirea lui Dumnezeu, mai târziu aceste donații cereau ceva în schimb: izbăvirea sufletului și o ușă deschisă spre Rai.
În plus, imaginați-vă cât de satisfăcută era o astfel de donatoare când, în veșmântul preotului, își recunoștea fosta rochie elegantă.
Veșmintele create în această perioadă de aproape 200 de ani spun, într-un fel, povestea unei credințe trăite în clandestinitate, dar și pe cea a unei societăți în care luxul, moda și devoțiunea au conviețuit și s-au intersectat. Mătăsurile și broderiile elegante din sălile de bal au ajuns pe altarul solemn al bisericii.
