Furat de peisaj
Sunt aproape obsedată de cerul olandez, The Dutch Skies. De la fereastra etajului al 15-lea văd în fiecare zi aproape aceeași imagine: aceleași clădiri, aceleași străzi, aceleași turnuri ale orașului, aceleași canale. Și totuși, peisajul nu este mereu același, pentru că cerul este cel care se schimbă mereu. Îmi amintește de picturile lui Jan van Goyen, unul dintre marii maeștri ai peisajului olandez din secolul al XVII-lea și unul dintre artiștii mei preferați. În lucrările sale, cerul este personajul principal, cel care transformă peisajul.
Dar ce este, de fapt, peisajul? O imagine a naturii? O proiecție a privitorului? Sau felul în care memoria și privirea modelează spațiul? Artistul-fotograf de origine română, Bogdan Bordeianu este preocupat de mult timp de această temă. Pentru expoziția Furat de peisaj, prezentată de galeria Parterretrap din Haga, a selectat din vasta sa arhivă zeci de fotografii realizate în România, în Olanda și în alte țări. Sunt imagini care invită privitorul să își reanalizeze propria poziție de observator și relația pe care o are cu spațiul.
Am selectat pentru astăzi un fragment din interviul pe care l-am realizat cu Bogdan Bordeianu înaintea vernisajului, care a avut loc la sfârșitul lunii mai.
Bogdan Bordeianu la Paterretrap, Haga. © Lennard Dost
De ce ai ales această temă, peisajul?
E un subiect pe care-l cercetez de multă vreme, de fapt. Plecăm toți cu premisa că știm ce-i peisaj, știi? Și în engleză, landscape e foarte clar ce înseamnă: e orientarea pe orizontala paginii. Cuvântul are o poveste foarte frumoasă și veche și l-am tot căutat. Landscape avea și o formă mai veche în engleză. Landschip este foarte asemănător cu, într-adevăr, cu varianta olandeză Landschap, care păstrează sufixul ăsta ship, care este ca ... încercam acum să-i găsesc o tracere română, dar în română vine pe o altă rădăcină franceză și latină, mă întorc imediat la ea ....Landscape presupune un parteneriat, un friendship, un relationship, de fapt, între om și locul pe care-l ocupă. Peisajul, într-adevăr, vine din franceză și italienii cumva l-au cam luat si ei în paesaggio, dar care foarte ușor se poate aproxima și cu paese sau paesetto sau paesini, adică mici sate, ceea ce îmi se pare foarte frumos că-ți dă oarecum și un indiciu legat de scara la care peisajul începe să apară, când poți să vezi cam tot orașul. Și în franceză vine, de fapt, așa sărind peste multe etape din istoria cuvântului, din Pagus, care erau niște stâlpi pe care latinii îi foloseau să măsoare cadastral spațiu la ieșirea din oraș, ceea ce mi se pare superb conceptual că, de fapt, peisajul apare când începi să-l faci, să-l măsori, îl creezi.
E un filozof neamț care mi se pare că are cam cea mai bună definiție a peisajului, că, de fapt, e un întreg rupt dintr-un alt întreg, întregul absolut fiind natura, și noi suntem natură, și ce-i afară e natură, dar el este un întreg care funcționează de sine stătător, dar că, de fapt, îți trebuie un mod special de a privi. Și dacă tot e să facem derapajul ăsta asupra peisajului, foarte frumos e la Petrarca, poet italian, în care apare peisajul când coboară el pe un munte din Franța și este observat de peisaj.
Observat de peisaj.
Da, peisajul devine activ și îl văd munții, valea, nu numai muntele sau numai copacul, ceea ce îi dă cumva un rol de actor și peisajului. De asta cred că nu e simplu să spui că e un câmp peisajul, de fapt n-am fost convins de nicio definiție a peisajului de până acum și am căutat singur să văd ce e.
Ce ai descoperit până acum?
Prin exercițul ăsta pe care l-am făcut în 2017 și 2018, în care am folosit telefonul mobil, simplu, fără pretenții tehnice ca unealtă, toți avem opțiunea de panorama în telefon, care a fost dezvoltată de fapt să unească niște imagini pe care le faci printr-o mișcare de pivotare, și exploatând un glici în care eu aflându-mă mișcare, telefonul interpreta că unește, și de fapt descriam o tractorie cât de cât rectilinie; unele sunt făcute din tren, din autobuz și mai e ceva foarte interesant că el unește, dar el scoate, aproximează din imagine, cam cum facem noi de fapt cu memoria, că nu ținem minte exact detaliile. În general se amestecă și o interpretăm memoria, care e de fapt o bază de lucru pentru noi, nu este o bază faptică și nu ne bazăm pe ea, ci lucrăm cu ea.
Paterretrap, Haga. © Lennard Dost
Așa face și camera de fotografiat a telefonului.
Da, dar era vorba de fapt în povestea asta de unde sunt eu legat de peisaj, așa că asta este de fapt cea de-a doua parte foarte importantă, că peisajul ține de observator. La un moment dat spuneam că, într-o variantă englezească, landscape există când există un observer with intent, un observator care are, să spunem, ceva mai mult decât intenții, e conștient că face gestul ăsta de a căuta peisajul, să zicem. Când începi să construiești mental, fie că îi dai sens, fie că proiectezi niște idei, mai multe, adică există mai multe feluri de a relaționa cu spațiu, dar e vorba și de observator.
Observatorul, în cazul ăsta, eram eu și mă mișcam pe traiectoria asta, dar așa ne mișcăm și în viață. Și ți se schimbă ideile și amesteci, la fel ca și aici, ți-aduce aminte lucruri parțiale și, de fapt, ți se formează un tot nou, care seamănă foarte mult cu realitatea, dar e diferit. Și, pentru mine, sunt un reminder al exercițiului ăsta de a înțelege și a investiga spațiul și relația noastră cu el. Cam asta e peisajul.
Acestea sunt imagini din Ţările de Jos. Citeam în prezentarea expoziției un lucru pe care îl știe toată lumea, că în Olanda peisajul este modelat, aici omul a intervenit.
În Olanda a fost inventat. Ei au și atenția asta pentru pământul lor, ei au făcut de fapt pământ. Pe de altă parte, în Olandă, nimic nu mai e sălbatic, liber. Am o carte, Nature's Artifact, cu fotografie olandeză, unde e un text foarte plăcut care spune că, până acum, dacă mi-a aduc bine aminte, vreo 10 ani, 12 ani, singura bucată sălbatică era o fâşie de jumătate de metru de pe marginea drumului, dar care a fost mutată în administrația primăriei. Munții în Europa încă rezistă prin forma lor să îndepărteze omul sau să nu fie afectați imediat.
Ce imagini ai din România? Am înțeles că sunt două lumi care se întâlnesc.
Sunt mai multe lumi. Conceptual e o abordare experimentală a ideii de peisaj, în ideea mea furat de peisaj, care o văd așa, ca un fel de temă mare, care are mai multe capitole. Unul a fost locurile irelevante, irrelevant places. Acum prezint pentru prima dată panoramele astea care n-au decât un titlu în lucru
Și eu încerc să înțeleg poziția față de peisaj. Fotografia are în ea o parte din taietura asta așa, din viață, din timp un instant, dar, de fapt, asta facem și noi mental când vedem unde suntem sau ne luăm o mostră din prezent, dar care prezentul, de fapt, nu există. Noi mergem pe o zonă continuă de înțelegere, de emoții, care ne schimbă raportarea la lumea exterioară.
Mi-a venit poftă să printez, pentru că fotografia, ea trăiește și locul ei e pe hârtie. Pe ecran și pe film și pe computer este un interspațiu, un spațiu care, de fapt, încă-i permite mult potențial. Mi-a venit poftă de printat de când am lucrat proiectul cu imagini alb-negru.
Am printat și mi-am făcut un pic de excavare prin arhiva de imagini pe care o am. Și le-am pus la dispoziția publicului pe o masă și pe un suport de lemn foarte frumos, făcut de unul dintre cei doi curatorii, Floris; și mai sunt câteva pe care lumea poate să le răsfoiască.
Cum alegi un peisaj, oricare ar fi el, în orice zonă?
Ține de inspirație, de cum simți. Vorbesc de simțit și, în mod normal, noi spunem că sentimentele trebuie să le controlăm. Eu cred că baza noastră, de fapt, este emoțională.
Trebuie să ne înțelegem și să ne conștientizăm emoțiile foarte bine. Dacă ți-e foame, oricât de rațional ai fi, răspunsurile nu sunt la fel de bune ca atunci când ai mâncat. Foamea e o nevoie, da, dar seamănă foarte mult cu sentimentul, e din acea sferă. Și de asta spun că e o chestie de sentiment, intuiție de relaționare cu un spațiu. Și, în cazul particular al fotografiei, intervine întotdeauna și selecția de după, când te uiți la ce ai făcut.
Alegerile pe care le faci poate au legătură și cu experiența ta de-a lungul timpului și căutările tale, ce spuneai mai devreme, în legătură cu peisajul, cum te poziționezi tu față de peisaj, cum îl simți tu?
Îl caut. De fapt, e o zonă, un spațiu pe care, conceptual, mental, peisajul e o idee. Risc un pic să spun că portretul, putem mai degrabă să-l definim ca o reprezentare directă a unei persoane, că peisajul e diferit de priveliște, de vedere. Peisajul nu e vedere. Există vedere, există priveliști, dar nu sunt o condiție suficientă pentru a fi peisaj. Sunt separate de ce înseamnă peisaj. Peisajul e un spațiu în care intru, îl explorez, îl probez, îi iau mostre, încerc să-l definesc.
Mi-ai spus că sunt făcute aceste imagini cu telefonul mobil, cel mai simplu instrument, cea mai simplă unealtă pe care o avem cu toții. Suntem toți fotografi de peisaj?
Da, toată lumea are potențialul ăsta. Aparatul foto și fotografia erau cele mai democratice medii. Telefonul mobil face fotografia și mai democratică.
Ce vrei să transmiți publicului cu selecția pe care ai făcut-o?
Sunt mai multe straturi pe care nu le așez neapărat într-o o ierarhie anume. În primul rând e dinamica asta la care fac referire, observator și loc observat, care poate beneficia de mai multă atenție, de mai multă introspecție de la fiecare dintre noi și poate de cum de fapt proiectăm sens când privim. Privirea e mai degrabă un act de proiecție decât de analiza, un act încărcat de ce știm, de cum am distilat ce știm, câteodată trebuie să o mai zgâlțâim, câteodată trebuie să fim mai deschiși sau câteodată trebuie să ne încăpățânăm în ale noastre, că și dinamica asta merită un pic de atenție. Dar în cel urmă publicul e liber.
Paterretrap, Haga. © Lennard Dost
