Iulian Bocai despre literatură într-o Europă în schimbare

Trăim într-o Europă în transformare, care își va defini sau redefini valorile morale și culturale. Transformarea a fost tema abordată într-o dezbatere la Amsterdam, dedicată literaturii europene chiar de Ziua Europei. La invitația EUNIC Olanda – Rețeaua Europeană a Institutelor Culturale – șase scriitori contemporani din Polonia, Estonia, Germania, Grecia, Ucraina și România au vorbit despre impactul pe care îl au schimbările europene asupra literaturii și asupra scriitorilor, în general. Institutul Cultural Român din Bruxelles l-a ales pentru acest eveniment pe tânărul scriitor Iulian Bocai, al cărui volum de debut – Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu – a fost tradus în neerlandeză de Charlotte van Rooden. Am abordat tema transformării în interviul pe care l-am avut cu Iulian Bocai înaintea evenimentului de la Amsterdam, intitulat Noaptea Literaturii Europene. Ne-am întâlnit în librăria Pegasus din Amsterdam, în vitrina căreia era așezat şi volumul lui Iulian Bocai.

View fullsize

Iulian Bocai si volumul lui de debut tradus in neerlandeza in vitrina librariei Pegasus din Amsterdam

Cât influențează transformările din Europa de astăzi scriitorii?

Într-un sens foarte general, și anume în sensul în care nu poți să fii indiferent la propria istorie – nici la cea mică, biografică, nici la cea mare, politică. Și, în sensul ăsta, aproape orice schimbare politică îți schimbă viața cumva. Dacă îți schimbă viața scriitoricească, e mai greu de spus.

Nu cred că transferul de la istoria mare la istoria literară se face în mod automat sau, dacă se face, există acolo un decalaj. Înainte să ți se influențeze cărțile pe care le scrii sau limbajul, ți se influențează prețul alimentelor, al facturilor, electricitatea sau petrolul. Deci un scriitor este influențat de istorie în măsura în care oricine altcineva din societatea lui este influențat de istorie.

Dar dacă este influențat de istorie ca scriitor în mod imediat, mă îndoiesc, pentru că literatura este o artă mai lentă.

Europa nu este pentru prima dată într-o transformare și, de-a lungul istoriei, au fost mulți scriitori care, mai mult sau mai puțin, au scris despre aceste transformări sau au fost influențați de ele. Este literatura de astăzi diferită față de cea din trecut?

Unele schimbări istorice din istoria europeană, cum este, să zicem, dinamismul social de clasă din secolul al XIX-lea, influențează într-adevăr realismul european și asta este evident. Nu poți să ai Balzac sau Stendhal sau Jane Austen fără marile schimbări sociale din secolul al XIX-lea. Dar acelea sunt schimbări mai mult sau mai puțin lente, violente câteodată, care și-au primit critica socială în roman, dar care generează mai mult sau mai puțin o filozofie socială stabilă, care după aceea se transferă în literatură.

Sunt însă schimbări care sunt anihilante, cum este Al Doilea Război Mondial. Și acelea nu pot fi integrate în dinamica normală a vieții culturale. Diferența, să zicem, între o schimbare socială puternică de genul celei care a generat realismul european și o schimbare de genul Holocaustului este că una poate fi cuprinsă de literatură și cealaltă doar cu greu. Adică trebuie să aștepți cumva, să înțelegi ce s-a întâmplat în Al Doilea Război Mondial ca să poți să-i faci loc în literatură. Și este genul de schimbare care nu produce neapărat literatură de la sine, cât pur și simplu anihilează orice formă de cultură.

Am citit o recenzie în presa olandeză la primul tău roman, tradus în neerlandeză de Charlotte van Rooden. Un critic literar spune: „Bocai nu este nici suprarealist, nici absurdist, nici francofil și nici nu continuă tradiția românească. Bocai este, să zicem, cald-melancolic.” Tu te consideri realist?

Există loc pentru căldură și melancolie și în realism. Realismul, în general, iubește candoarea socială, sau cel puțin realiștii pe care îi apreciez eu. Dickens, de pildă, scrie cu candoare. Câteodată Tolstoi scrie despre personajele lui cu candoare. Și nu mi se pare neapărat că realism înseamnă rece. Poți să fii un realist melancolic, cum este Cehov, și să scoți literatură bună din asta.

Ai spus într-un interviu că literatura pe care o face un scriitor este contaminată de limba care îl înconjoară. Oare ce impact au aceste literaturi contaminate de diferite limbi atunci când sunt traduse?

În general, orice cultură europeană și cred că aproape orice cultură modernă are o dinamică lingvistică între limba înaltă, limba oficială și apoi un soi de limbă populară, de cartier, limba marginalilor. Și ceea ce faci adesea, chiar și când traduci, de pildă, comedie greacă, este să redai graiul provincial beoțian în grai ardelenesc, de exemplu. Problema este că, într-adevăr, poate să sune puțin bizar, pentru că ți-i imaginezi pe greci sau pe francezi sau pe englezi vorbind într-un anumit fel.

Și apoi, când apropii limba aceea prea mult și o redai într-un grai care îți este cunoscut, s-ar putea să existe acolo un soi de disonanță cognitivă. Dar cred că există resurse în orice limbă pentru a reda limbajele sociale din limbile pe care le traduci.

Presupun că și tu te-ai confruntat cu situații de genul acesta ca traducător.

Nu atât de mult. Cred că mai mult Charlotte, când m-a tradus pe mine cu limba mea din Oltenia, s-a lovit de niște pereți.

Când spui contaminare, la ce te referi, de fapt?

Este imposibil ca, chiar și atunci când scrii într-o limbă literară foarte curată, aceasta să nu fie într-un fel sau altul angrenată social. Se poate întâmpla, de pildă, cum îmi imaginez că se întâmpla în literaturile renascentiste înalte, când se încerca scrierea într-o latină clasică ce nu mai avea nicio legătură cu latina vorbită în timpul lor și nici cu limbile vulgare. Și atunci impresia pe care ți-o lasă este una de artificial.

Dar, în general, literatura modernă este deschisă spre posibilitățile elocvenței limbii vulgare. Dar asta se întâmplă de la Dante încoace, adică de șapte sute de ani. Și știm că majoritatea poeților pe care îi citim nu mai sunt neolatiniști de secol XV-XVI, ci sunt pur și simplu poeți care au scris în limbile lor moderne și au creat literatura astfel.

Și Céline (n.r. Louis-Ferdinand) este poate un exemplu foarte bun de om care ia franceza înaltă și aduce în ea versiunea argotică din Paris. Și atunci îi redă nu doar vulgaritate, ci și o expresie care poate să pară vulgară dacă ești obișnuit cu limba academică, dar care îmbogățește limba literară și, în sensul ăsta, o contaminează. În sensul că orice limbaj social se reflectă în literatura pe care o practică.

Există ceva constant pentru tine, ca scriitor, în Europa de astăzi, ceva care nu se schimbă? Toate schimbările astea din Europa au influență asupra noastră și, ca scriitor, poate te agăți de o constantă care te ajută să mergi mai departe?

Cred că există o constantă culturală, în sensul că este vorba despre discursul critic și literar moștenit din iluminismul european vestic și care încă ne alimentează credințele fundamentale ale societății civile. Faptul că toate democrațiile europene tind să se democratizeze și mai mult atunci când nu sunt atacate de partide de extremă dreaptă. Și că, de bine, de rău, continentul ține la valorile sale. Nu sunt neapărat valori culturale, dar sunt valori constituționale vechi și s-a muncit multă vreme în filozofie pentru ele. Și cred că am rămas ancorați în ele.

Inclusiv federalismul european pe care ni-l imaginăm este un soi de democrație supraetajată în care, în cele din urmă, cetățeanul are drept de alegere și asta este probabil constanta cea mai vizibilă și cea mai importantă.

Care sunt aspectele care se schimbă cel mai mult, schimbări care îți dau senzația că îți fuge pământul de sub picioare?

Păi, ai senzația asta de la războiul din Ucraina. Eu eram prea mic atunci, dar poate alții au avut-o și cu războiul din Serbia din anii ’90, dar acela a fost mai local.

Acesta este un război care aduce aminte de războaiele mai mari din trecut, pe care speram să le fi depășit. Și atunci trăim de vreo zece ani cu sabia lui Damocles deasupra capului, pentru că nu știm unde o să se ducă. Europa este acum angrenată în conflictul acesta și asta plutește deasupra noastră și ne neliniștește.

Mai sunt și mișcările de extremă dreaptă și faptul că unele dintre guvernele europene devin reacționare și încearcă să reducă drepturile femeilor sau să elimine dreptul la avort și tot așa.

În eseul publicat în revista Vatra – Ce face și ce nu face literatura realistă – te-ai referit la ceva ce și eu observ în literatura română: că mulți scriitori scriu din realitate, dar nu despre realitate, ceea ce tu numești „realisme abulice”. Care poate fi efectul pe termen lung al acestor „realisme abulice”? Am senzația că această literatură atrage cei mai mulți cititori.

Da, dar și pentru că este mai ușor de scris decât cealaltă, pentru că nu îți trebuie decât propria experiență socială. Și adesea scriitorii români vin dinspre medii mai mult sau mai puțin marginale, cei care au scris realismul acesta despre care discutam acolo.

Diferența, cred, sau ceea ce mă jenează pe mine la el, este că realismul vechi era bine poziționat filozofic, înțelegea ce face.

Deci nu doar că inventa personaje sau vorbea despre societate, dar vorbea despre societate de foarte sus, la un nivel de înțelegere aproape sociologic sau filozofic, sau psihologic. Și era fundamentat pe niște noțiuni pre-sociologice, poate puțin pre-științifice, despre ce înseamnă cu adevărat societatea umană și despre ce înseamnă ea în cursul istoriei.

Ori noul realism european, acesta care este mai mult autobiografic, nu mai este fundamentat în felul acesta și nici nu mai are ambiția exhaustivității descrierii sociale. Și ceea ce face este că înlocuiește punctul acela de vedere mai mult sau mai puțin universal, jucat de naratorul obiectiv, cu un narator subiectiv care vorbește despre viața lui din interiorul ei și are impresia că rezolvă ceva.

Pe mine mă cam plictisește, pentru că eu însumi am scris așa, dar am început să mă plictisesc de tradiția asta.

Vezi această tendință și în alte literaturi europene, nu numai în România?

Da. Autobiografismul, în general, este o tradiție postbelică în cam toată lumea occidentală.

De ce nu mai există acea ambiție de care ai pomenit?

Nu mai crede nimeni în posibilitatea de a arăta societatea ca un tot dintr-o postură perfect obiectivă. Aceea era o iluzie a vechii arte narative europene, dar era o iluzie perfect funcțională. Și mai era și hrănită de o mulțime de metafizici, cum se întâmplă în realismul creștin rus, în primul rând la Dostoievski și la Tolstoi. Adică ei vorbeau nu doar despre lume, vorbeau despre univers, vorbeau despre Dumnezeu și puteau să facă lucrurile acestea ca niște teologi narativi, cum ar veni.

Nu mai suntem atât de curajoși filozofic cum eram în secolul al XIX-lea și o parte din energia aceea s-a disipat și nici nu ne mai putem întoarce cu adevărat la ea, pentru că ar părea artificială.

Dar trebuie să existe o soluție de mijloc sau o altă variantă?

Nu știu, pentru că nici eu nu văd care ar fi soluția. Eu văd doar că genul autobiografic s-a epuizat și că ne trebuie altceva în locul lui.

Iulian Bocai la Noaptea Literaturii Europene in centrul cultural De Balie din Amsterdam, 09 mai 2026.

În această Europă atât de diversă, în care cărțile ne sunt traduse în atât de multe limbi, cum te simți tu ca scriitor: român sau european?

Eu m-am simțit mereu european. N-am avut niciodată disonanța asta între apartenența mea locală și tradiția culturală în care mă scriu. România a fost în Europa, de bine de rău, de la bun început, și pe vremea principatelor tot în Europa eram. Nu trebuie să dovedim că facem parte din Europa în niciun fel. Când scrii literatură modernă românească, e cvasi imposibil, dacă nu chiar imposibil, să te ferești influențele europene, pentru că asta e literatura care te-a format și asta e literatura care a format întreaga literatură română.