A fost odată o insulă
„...De-aici și meseria mea: constructor de ruine. Vocația mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebați pe mine despre locuri uitate și părăsite din Europa. Mama însăși a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc.”
Așa se încheie povestea Ada Kaleh scrisă de Mircea Cărtărescu, publicată în 2012 în volumul „Ochiul căprui al dragostei noastre”. Scriitorul Stefan Popa a ales acest fragment ca motto pentru cartea „De laatste eilanders”/ Ultimii insulari, apărută la începutul lunii martie la editura Harper Collins.
Coperta cărții „De laastste eilanders.” ©colecția personală Stefan Popa
Da, știu că vă întrebați cine este Stefan Popa, de care probabil nu ați mai auzit până acum. Este un scriitor olandez, născut într-o familie mixtă. L-am cunoscut în iunie 2014. Tocmai își lansase volumul de debut, „Granițe dispărute”. Este povestea a doi tineri, Florica și Remus, care se îndrăgostesc și trec prin multe greutăți în România lui Ceaușescu. Cum este posibil ca cineva să fie în stare să scrie despre acea perioadă fără să o trăiască și născut la 2500 de km distanță? Cu poveștile tatălui și ale bunicii din România, cu multe filme văzute și multe cărți citite despre România, Stefan Popa a reușit atunci un roman de succes, o bijuterie, cum l-au catalogat criticii olandezi. Iată că România continuă să fie sursă de inspirație pentru Stefan Popa. În cel mai recent volum - „De laatste eilanders” - scriitorul pleacă de la povestea unei insule care nu mai există, Ada Kaleh.
„M-am gândit că este o poveste foarte frumoasă pentru romanul meu de ficțiune”, mi-a spus Stefan Popa. „Am citit mult despre Ada Kaleh; există și imagini vechi, superbe. Am fost și pe Dunăre, fizic, deși nu mai este nimic de văzut, ceea ce este foarte trist. Dar am vrut să simt mirosul fluviului. Și încerc să readuc toate acestea la viață prin trei personaje fictive, practic ultimii copii ai insulei. Ei cresc acolo și își văd viitorul schimbându-se și dispărând. La un moment dat vine cineva și le spune: „E minunat că iubiți atât de mult această insulă”, iar apoi brusc: „Trebuie să plecați, nu mai există viitor aici.””
Cărțile pe care le scrie despre România îl ajută să rămână aproape de rădăcinile lui românești, mi-a mărturisit Stefan Popa. A descoperit povestea insulei dispărute în timpul documentării pentru romanul anterior despre defrișările din România. O insulă despre care nimeni nu a auzit în spațiul neerlandez și care încet, încet dispare și din memoria colectivă în România. Faptul că o editură a acceptat să publice un astfel de subiect e un triumf în sine.
Stefan Popa la lansarea volumului. Martie 2026. ©colecția personală Stefan Popa
„De fapt, nu a fost greu să conving editura. Toată lumea a fost imediat fascinată de o astfel de poveste. O insulă în Europa, puțin ca Atlantida, plină de istorie, emoție, dragoste, dar și puțină magie și regi care au trecut pe acolo. Dar, mi-au spus că ar fi fost și mai bine dacă insula s-ar fi scufundat undeva în Italia sau în Spania, pentru că ar fi fost mai atractiv comercial. Nu am vrut să schimb nimic, pentru că iubesc România, așa că am simțit că această poveste trebuie spusă. Insula a fost chiar în inima Europei”.
Stefan Popa e un scriitor tânăr, tradus până acum doar în spaniolă, dar și-ar dori foarte mult ca romanele lui să ajungă și la publicul din România.
„M-ar speria de moarte o traducere în română, pentru că în România s-ar putea spune: „Cine este acest băiat pe jumătate român și de ce se bagă el în oalele noastre?” Dar, în același timp, mi-ar plăcea enorm pentru familia mea de acolo, ca să mă poată citi în limba lor, și pentru mine, să-mi pot citi propria poveste în română. Mi-ar plăcea foarte mult. Așa că poate, poate ne aude cineva”, a adăugat Stefan Popa râzând.
L-am mai întrebat de ce a ales tocmai acel fragment din povestea lui Cărtărescu ca motto pentru romanul lui. Iată ce mi-a răspuns tânărul scriitor:
„Mi s-a părut un fragment atât de frumos și spune atât de multe despre noi, despre această insulă, dar și despre mine, ca jumătate olandez, jumătate român, cu locuri pierdute în mine. Și spune multe și despre România, unde există multe ruine care sunt treptat restaurate, dar și uneori uitate.”
