Cărtărescu: de la japoneza rumenă la Theodoros
Cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, Theodoros, este la fel de atipic pentru opera scriitorului român cum este Amsterdam în lumea urbelor, orașul pe care acesta îl iubește foarte mult și despre care a scris în repetate rânduri. Traducerile în franceză și neerlandeză ale lui Theodoros au fost motivul mini-turneului în spațiul Benelux, dar întâlnirile pe care Cărtărescu le-a avut cu cititorii în ultima săptămână au atins mult mai multe subiecte decât acest roman care aparține deja literaturii universale și care și-a așteptat scriitorul aproape 40 de ani. Am fost la două dintre aceste întâlniri, organizate cu sprijinul Institutului Cultural Român de la Bruxelles. Pe Cărtărescu l-am mai văzut și cu alte ocazii în Olanda în ultimii zece ani, dar de data aceasta parcă am descoperit omul din spatele cărților atât de celebrate. Probabil sunt foarte mulți care îl invidiază pentru succesul lui - cărțile lui au fost traduse în peste 17 limbi - dar drumul până aici nu a fost atât de ușor pe cât pare. Într-o întâlnire în limba română, care a avut loc la Ambasada României de la Haga, scriitorul român a povestit cu umor despre ultimii 20 de ani atât de anevoioși.
Mircea Cărtărescu şi Jan Willem Bos, traducătorul romanului Theodoros în neerlandeză. 30 martie 2026, Ambasada României la Haga. ©Claudia Marcu
“Primele mele traduceri au fost neprofesionale, au fost întâmplătoare și unele dintre ele hilare. Prima mea traducere din 1992, o traducere franceză, a unei doamne care ea, din milă creștinească, nu-i pomenesc numele, dar care a făcut o traducere uimitoare, uluitoare: dintr-o carte relativ realistă cum este Nostalgia, ea a făcut o carte suprarealistă. Și am să vă dau vreo două exemple, dar aceste exemple erau pe fiecare pagină. Neînțelegeri ale limbii române, ale sensurilor, contrasensurile, cum spun traducătorii, erau pe fiecare pagină. Una dintre ele este așa. Eu descriam cum un școlar, la școală, mănâncă pe sub pupitru o japoneză rumenă.
Dumneavoastră știți ce este o japoneză, nu trebuie să vă spun eu. Iar ea a tradus literalmente: copilul mânca pe sub pupitru o femeie japoneză comunistă. De ce era comunistă? Ea s-a uitat în dicționar la „rumenă” și primul termen a fost roșu. Și s-a gândit: asta era comunistă dacă era rumenă.
„Evoluția mea în privința traducerilor a fost incredibil și chinuitor de lungă, de dificilă, de complicată, din mai multe motive, dar în primul rând pentru că mie mi-au lipsit încă de la început niște lucruri esențiale pe care până și debutanții din Occident, să spunem, din centrele de validare, din locurile care contează cultural, le au. N-am avut niciodată un agent, m-am descurcat singur, întotdeauna. Nu a avut cine să-mi gestioneze scrierile. Rol de agent, într-un fel, l-au avut tot traducătorii. Ei s-au dus la edituri, au fost dați afară pe ușă, au intrat pe fereastră, au fost refuzați de nenumărate ori, pentru că, să fim sinceri, cine ar fi vrut să se încurce cu un tânăr autor, din the middle of nowhere, dintr-o cultură despre care ei nu știau mare lucru, ca să nu zic că nu știau chiar nimic, dintr-un spațiu care era cunoscut mai ales pentru exemple negative din toată presa. După cum știți, mai ales în anii ’90, românii nu aveau un nume bun. Deci toate circumstanțele au fost, inițial, împotriva scriitorilor români și, prin asta, și împotriva mea. Înaintam puțin într-un loc, dădeam înapoi în alt loc. Cărțile mele erau publicate, dar nu erau difuzate, nu li se făcea reclamă. Era o mare victorie că ți-o puteai adăuga la CV.”
Așa cum am spus de curând într-o Ilustrată din Amsterdam, Cărtărescu se bucură de succes în spațiul neerlandez. Recenziile pentru Theodoros sunt extraordinare. Cea mai recentă a apărut pe 2 aprilie în prestigiosul cotidian NRC. „Încă de la prima pagină știi că intri într-un univers cărtărescian vintage.”, scrie Margot Dijkgraaf. Iar faptul că sălile au fost pline la întâlnirile de săptămâna trecută spune multe. Dar cititorul olandez sau belgian nu își va exprima niciodată admirația așa cum o face, de exemplu, cel din spațiul latino-american. Poveștile lui Cărtărescu despre întâlnirile cu cititorii sunt delicioase, ca, de exemplu, întâmplarea de la târgul din Guadalajara:
“Deodată am auzit în fundul sălii rumoare și scandal foarte mare. Ce era? Cineva care nu avea bilet, intrase peste gărzi, cu forța. Și era un mexican tipic, cu mustață așa, a la Emiliano Zapata, doar în maiou, cu lanțuri peste tot și tatuat de sus și până jos. Și ăsta a venit la mine, s-a aruncat de gâtul meu și a început să plângă. Și dă-i și plângi și nu-l mai putea potoli nimeni. Lângă el era iubita lui, care știa englezește, el nu știa. Și mi-a spus: prietenul meu a vrut să-și ia zilele, să se sinucidă. Și un alt prieten i-a zis: bun, dar ia uite-te prin cartea asta, poate te ajută. Și i-a dat Solenoid. Și el a citit-o și a făcut o obsesie pentru Solenoid, ceea ce l-a ajutat să își piardă obsesia pentru sinucidere. Și deodată văd că mi-arată antebrațul. Și pe antebraț era un tatuaj care înfățișa coperta romanului Solenoid în limba spaniolă. Nu mi-a venit să cred. Când trăiești așa ceva, parcă ai visat, parcă nu te poți dumiri că a fost realitate.”
Iată cum cărțile scriitorului român sunt ca iarba de care îți șoptesc unii la ureche pe străzile Amsterdamului. Cred că sunt singura care nu și-a făcut poză cu Cărtărescu, însă am îndrăznit, la final, să îl întreb ce înseamnă pentru el aceste întâlniri cu cititori din toată lumea, din culturi atât de diferite:
“Mie îmi place să călătoresc, e poate cea mai mare bucurie a mea, să călătoresc, să cunosc oameni, să văd locuri diferite. Și mă bucură întotdeauna întâlnirile cu cititorii, pentru că este un fel de luare de puls a răspândirii scrierilor mele în lume și a ecoului pe care îl au în inima cititorilor, ca să spun așa.
Și întotdeauna, de câte ori mă întâlnesc, fie cu românii din diaspora, fie cu oamenii care trăiesc aici, în cazul nostru, olandezii, eu sunt hotărât să dau tot ce e mai bun în mine. Deci încerc să fac niște întâlniri interesante, plăcute și cu lucruri mai înveselitoare, și cu lucruri mai grave, așa încât oamenii să plece mulțumiți.
Asta e cea mai mare dorință a mea. Și de multe ori mi se întâmplă să fie așa, câteodată mi se întâmplă să nu iasă atât de bine, dar eu sunt, în orice caz, la fel de mulțumit.”
De la Amsterdam, una dintre urbele preferate de Cărtărescu, la București.
De Balie, Amsterdam, 1 aprilie 2026. © Claudia Marcu
